...„ca să nu mă pierd am dat instinctiv tot ce aveam în afară de suflet”

...„ca să nu mă pierd am dat instinctiv tot ce aveam în afară de suflet”

miercuri, 16 noiembrie 2011

Sufletul meu e poliglot!



   Mi-am scris sufletul într-o carte, şi nu asta ar fi problema, căci toate sufletele se deschid doar închise fiind între nişte pagini, ci faptul că am făcut asta într-o lungă perioadă în care, în încercarea de-a înţelege întâmplările, mi-am inventat pe nesimţite o limbă nouă, necunoscută. Atât mie, cât… ce să mai zic de alţii…!
   Nu înţelegeam ce scriu, şi cu toate astea zilnic scriam câte puţin, sau mai mult, în funcţie de ce vibra – fiecare vibraţie s-a întrupat într-un cuvânt spre-a-mi putea elibera trăirea.
   Atâta doar că, terminând de scris această carte, am vrut s-o şi citesc apoi înapoi şi-am descoperit că nu înţeleg limba.
   Am început să caut oameni care să-mi desluşească buchiselile, dar printre vechii cunoscuţi nimeni n-a putut trece de puncte, liniuţe şi alte semne ortografice, singurele cunoscute… şi-am înţeles că am nevoie, pentru această nouă şi necunoscută limbă, de oameni noi/necunoscuţi.
   Trăiesc paradoxul gândului dureros de viu cum că, pentru a mă putea înţelege eu pe mine, voi avea neapărată nevoie de înţelegerea unui strain.
   Cam câtă cutezantţă, cam câtă determinare, răbdare şi stăruinţă i-ar trebui unui străin să mă înveţe limba mea şi, în acelaşi timp, să-mi reînvăţ chiar eu propriul meu limbaj?
   Dar pauzele pentru sedimentare, când le-am face? Şi cum ar arăta aceste pauze? Şi mai ales, în ce limbă ar gândi şi simţi acest străin în pauze?
   …iar după toate astea în mod cert mi-aş dori să institui un tabiet intim al veiozei cu lumină de cognac, al unor… 25 de grade Celsius şi-al vocii calde care să spargă coperţile din carton inexistent ale cărţii îmbrăcate în pielea degetelor mele, citindu-i despre sufletul din carte cu îngâmfarea florii care se ştie admirată de crescătorul ei.
   Da, aş avea nevoie de acest tabiet instalat pe-o aparentă ne-simţire în sufrageria mea cu canapele verzi din catifea pentru a-l face pe străin, devenit deja cel mai apropiat al meu, să înţeleagă că abia acum şi astfel va înţelege nu cartea, ci sufletul.
   Mereu, şi fără a ne anunţa, apar în noi limbi sufleteşti noi, de care nu avem timp pentru a ni le învăţa (şi-atunci cum să le putem înţelege?). Dar asta e bine, altfel cum am reuşi să mai mulţumim fascinantei întâmplări de-a cunoaşte un alt om, un străin care să ne traducă propriul suflet-carte?
    Cum am mai reuşi să transformăm, folosindu-ne de eleganţa sofismelor, secretele în mistere şi-apoi misterele în mituri, şi-apoi miturile în demistificări liniştitoare?
   
Ferească-mă Bunul Dumnezeu de cenzori!, căci NU, eu n-am nevoie de un editor, ci de un creator!

luni, 30 mai 2011

Hoinar prin Sighişoara

Despre Sighişoara nu pot scrie decât cu cerneală...

Este un oraş micuţ, cald, intim şi foarte senzual... Este aidoma unei femei înţelepte, veşnic tânără, încremenită parcă în timp.

Darurile cu care e înzestrată o femeie sunt înţelepciunea şi statornicia, trupul şi sufletul, snopul de amintiri, un dram de nonşalanţă, îngăduinţa şi aplecarea spre concesie, harul naşterii (nu doar de copii) şi ceva ce vine foarte dinlăuntrul ei, spre fiecare loc, lucru, fiinţă care îi este aproape: căldura.



http://andraw40.blogspot.com/2012/05/franturi-de-sighisoara.html

Exact asta are Sighişoara în muzee, pe străzi, in biserici, păduri şi cimitire:

Muzeele sunt acele dovezi ale trecerii timpului cu folos; adună în ele şi bune şi rele; expuse spre a fi cunoscute şi înţelese, acceptate prin prisma spiralării temporale, toate acele minunăţii care cândva însufleţeau viaţa oamenilor.
...în femeie sunt bucurii, dureri, momente din care vrea să iasă grabnic şi totuşi nu face nimic, pentru că în mod tainic ceva îi spune că totul se petrece aşezat şi încet, chiar şi durerile. Încercând să scapi de durere fără să te doară te ajută să treci pe lângă experienţa traumei, da. Dar te lasă sărac de bogăţia experienţei durerii.
Sighişoara, precum femeia, mi s-a părut că transformă durerea în înţelepciune zămislind astfel în sufletul ei  întreaga statornicie a bunătăţii din care nicicând durerea n-are să mai iasă, din care doar amintirea rămâne, cu aromă de vişină şi miros de pământ reavăn.
În Sighişoara, plimbându-mă prin muzee, am simţit durerea, bucuria şi împlinirea; toate însa, transformate. În femeie, orice transformare devine statornicie.

Străduţele înguste, multe, aproape labirintice şi pustii pe care te poţi plimba plângând sau râzând de unul singur dincolo de sentimentul de penibil, care te poartă ca într-un film fantastic fie spre un turn vechi, fie spre un colţ de casă veche şi artistic cojită (căci în Sighişoara până şi timpul e un artist!), fie spre un copac bătrân... fiecare străduţă duce undeva unde ceva - orice, te încântă şi te umple. Fiecare străduţă e legată de miezul Sighişoarei, al cetăţii.
...precum femeia, cu trupul ei, al cărei braţ te-ndreaptă spre, al cărei picior te poartă către, al cărei gât se-nclină, ai cărei ochi se-afundă, ai cărei umeri susţin, al cărei păr învăluie, ale cărei buze şoptesc, şi toate toate... strângându-se la mijloc, în pântec, pentru ca mai apoi să pornească din nou prin cărările trupului cu trăiri îmbogăţite.

În Sighişoara, plimbându-mă pe straduţe, am plâns gândindu-mi tot greul din viaţă, am zâmbit amintindu-mi clipe frumoase şi mi-am regăsit păstrată într-un colţ de inimă speranţa revelaţiilor a tot ce simt că pot să împlinesc. Mi-am purtat paşii prin mine făcând un zgomot infernal, apoi pândindu-mi singură şoaptele şi liniştea, iar plimbarea asta a fost dincolo de orice plată şi răsplată - ca o mângâiere, ca o atingere delicată şi neîntreruptă de pană de păun, înceată şi surprinzător de colorată.

Bisericile din Sighişoara - locuri de adăstare pentru suflet, încărcate cu rugăciunile îngenunchiate spre înalt ale atâtor suflete, cu stilul şi măiestria constructorilor şi a pictorilor; dar impresionantă mi s-a părut, mai ales, maniera originală în care e înţeleasă Sfânta Treime: ca îngemănare într-o singură persoană a lui Dumnezeu - Tatăl, Iisus - Fiul şi Duhul Sfânt - ca... femeie! M-a impresionat şi biruinţa Sfântului Gheorghe asupra balaurului pe care... îl îmblânzeşte, nu îl omoară!
Simplitatea, stilul gothic şi răcoarea păstrează ce e sacru viu, mintea ordonată, iar sufletul coboară în sine şi rămâne acolo pentru a înţelege cât de înalt-credincioşi erau odinioară cei ce intrau în biserici.
...sufletul femeii este în esenţă unul credincios; căci femeia, când împlineşte dragostea împlineşte uniunea cu Cerul atingând sentimentul moral al acceptării în spaţiul religios.

Am simţit bisericile din Sighişoara chinuite de balansul între credinţe, le-am simţit încă ''nehotărâte'', precum sufletul femeii - încărcat de dorinţe suprapuse mereu convingerilor religioase, înălţat spre-a se-ntâlni în orice faptă şi gând cu Dumnezeu, smerit în faţa păcatului şi a bărbatului.

Cimitirele din Sighişoara, în care era atâta verde CRUD!!, atâta grijă de a păstra ceva ce a fost, m-au făcut să simt duioşia cultivată de amintiri.
...am înţeles că sufletul femeii se împodobeşte şi înfloreşte cu fiecare conştientizare a unui fapt trecut ce devine astfel amintire; am înţeles că amintirea trebuie lăsată la locul ei şi păstrată cu respect in linişte, netulburată şi nerăscolită.
Din când în când, plimbarea pe aleile unui cimitir aşază tăcerea peste gânduri; atât de necesara tăcere...! Readucerea în prezent a unor crâmpeie de viaţă trecută trebuie făcută cu bucurie, cu acceptare, cu pioşenie uneori, dar mai ales cu speranţă.
Amintirea din suflet e un dar pentru care fiecare simte nevoia să planteze o floare rară pe lespede...

Pădurile din Sighişoara cu siguranţă sunt fascinante prin simplitate şi ''cuminţenie'', pluteşte în ele un aer ireal de linişte absolută. N-am reuşit, cu o mare părere de rău o spun, să mă adâncesc decât cu privirea în ele, să ascult trilul privighetorilor din amurg şi corul greierilor, să le admir contururile şi culorile. Dar am înţeles că respiră acolo stejari seculari, că în iarbă poţi desluşi chipul unei fecioare, că există nişte copaci cu forme vii...
...toate astea le-aş fi căutat, însa Sighişoara este un oraş pentru DOI, dar chiar fără să le văd, am simţit o asemanare izbitoare între pădurile Sighişoarei şi nonşalanţa femeii puternice şi libere dar simplă prin lumina din sufletul ei, cernută prin sita codrilor... anilor...

La plecare am văzut ceva simplu, aşa cum e orice salut de plecare. M-a fascinat simplitatea, naturaleţea şi frumuseţea cu care o căprioară alerga nestânjenită prin pădure. Imaginea asta m-a făcut să-mi pară tare rău că plec.

Hoinărind prin Sighişoara simţi nevoia să te odihneşti, să zaci undeva ca un drumeţ la margine de drum, să te aşezi pentru a scutura de praf antichitatea, a curăţa de rugină fierul, a reconstitui zidurile cetăţii (dealtfel atât de încântător surprinse de pictorii în acuarela). Mental...
Orice-ţi doreşti, şi care să ţină de hrana sufletească, găseşti cu prisosinţă în Sighişoara. Eu mi-am dorit să mă simt iar copil şi sa găsesc un loc confortabil şi răsfăţător, şi am găsit. La intrarea într-o terasă ca o curte mică, era o tablă-afiş pe care scria cu cretă ca la şcoală: "Servim dulceaţă pe farfurioară şi un pahar cu apa lângă." Fireşte, acolo am intrat, pentru că mi-a convenit că mă puteam amagi că o vizitam pe Tanti Tala, o mătuşă din vremea copilăriei mele. Cred că cei de la Casa Cositorarului ar fi încântaţi să afle că mi-au găzduit o parte din copilărie câteva zile la rând (pentru că-mi făcusem obicei din a savura câte ceva acolo). Imaginar...
Localurile din Sighişoara le-am găsit atăt de şic încât, atunci când m-am cufundat în lectura unei cărţi sau doar în gânduri, cu picioarele aşezate boem pe măsuţă şi-n rest afundată într-o canapea moale, am avut senzaţia că mă aşez pe umărul cuiva, în poala cuiva, oricum... alinată, alintată, îmbrăţişată, îmbăiată în aburi calzi de viaţă nouă. Am simţit că Sighişoara este îngăduitoare şi, asemeni unei femei, ştie să facă dulci concesii.
...şi culmea!, nimic din ce e antic acolo nu e prăfuit - rugina fierului străluceşte, iar zidurile cetăţii muşcate de timp, de ape, de soare oferă pictorilor ocazia să-şi folosească paleta de culori într-o manieră creativă şi unică, cu fiecare tablou unică! Atât de veche, Sighişoara e atât de vie!

...asta simţim atunci când o femeie işi oferă umărul sau ne poartă alinările în poala-i: îngăduinţa unui om bătrân cu suflet tânăr, şi ca şi cum ar spune ''Stai aici şi nu mai face nimic, timpul oprit in loc va topi tot răul şi greul din tine. Tu doar arată-ţi o nouă culoare în lumina ochilor mei! Ieşi la Lumină!''

Ştiţi ceva? Toate astea sunt sub acelaşi cer cu noi toţi. ...însă peste Sighişoara pluteşte, cu siguranţă, un aer special, o anume atmosferă, un spirit puternic, vechi, cald şi plin de duioşie, încât nu poate fi comparat decât cu feminitatea.


În fiecare an, la Festivalul Medieval, Sighişoarei parcă i se răpeşte această linişte atât de feminină pe care o degajă şi pe care nu o poţi simţi decât adâncindu-te singur. Deşi e greu de îndurat singurătatea, pentru ca Sighişoara este un oraş pentru doi, am curajul să spun că-n Sighişoara nu ai cum să te simţi bine cu cel/cea ce nu-şi poate deschide toate porţile sufletului său.

Şi n-am să uit că cetatea Sighişoarei, odată ce ai intrat în ea, e un urcuş permanent al străzilor înclinate şi al scărilor. Deja nici nu mai ştiu dacă scriu despre Sighişoara, cu cerneală, sau despre femeie, cu sufletul...


A fost pentru prima oară (şi singura, din păcate) când am vazut Sighişoara (2006). Am asimilat-o; m-am regăsit în ea ca într-o oglindă; va rămâne spaţiul în care, seară de seară sufletul îmi adormea greu şi în fiecare dimineaţă mi se trezea zburând, până când şi-a pierdut definitiv greutatea; va rămâne oraşul meu de suflet! Pentru mine, Sighişoara a fost rugul pe care am ars ca să renasc... dar asta e o altă poveste.

joi, 26 mai 2011

Rugăciune

Nu înţeleg, Doamne, de ce mi-ai dat, în trupul meu atât de mic, atâta putere de viaţă. Am trecut peste tot ce mi-ai dat şi sunt la fel. N-am obosit, nu m-am plictisit, nu m-am înrăit, nu m-am îndepărtat de oameni, şi nici măcar de mine. Ba, parcă-s chiar şi mai aproape, şi mai avidă!
Nu înţeleg de ce mi-ai dat atâta putere de viaţă dacă nu-mi dai CE să trăiesc.

Dar Te rog pe Tine să laşi îngerul să mă ţină strâns în braţe atunci când am poftă de viaţă fără sa am ce construi din ea, şi cu toată puterea asta rămasă neconsumată, ajută-mă să Te iubesc! Nimic altceva nu-mi da atunci când sunt avidă de viaţă, decât liniştea iubirii de Dumnezeu...

                                     

Păianjenul şi plasa

Azi mi-am regăsit ghemul de mătase şi-am început să împletesc din nou...




...şi mă gândesc la tine necunoscându-te încă.



Nu sunt supărată, nici nerăbdătoare, căci ramurile pe care am ţesut pânze până acum m-au învăţat ce-i seva atunci când mi-a fost foame şi sete, m-au învăţat ce-i vântul atunci când mă plictiseam, mi-au făcut jgheab cu roua prinsă-n pânze atunci când îmbătrâneam. De aceea, azi nu-mi mai e foame şi sete, căci nu mai vreau să cresc; de aceea, azi eliberez tot ce-mi atinge pânza mulţumind pentru ocazia de-a-mi  depăşi condiţia; de aceea, azi sunt senină şi împăcată cu greutatea şi chiar şi cu uşurătatea vieţii mele; de aceea, azi sunt în mijlocul pânzei refuzând să-mi dovedesc existenţa trupească încercând astfel să compensez fiinţarea-mi prin simţ; de aceea, azi m-am oprit în timp. Ştiu căa nu va dura mult, este iarăşi unul din acele pline de delicateţe momentum-uri unice... o poartă deschisă prin care nu vezi nimic, nimic, nimic decât lumina în stare pură, o săritură absurdă pentru percepţia firească a lucrurilor în inexplicabil, dar totuşi posibil, o răscruce de drumuri ce par să fie toate identice, până la urmă... un fel de atingere divină.
Azi mă încăpăţânez să stau nemişcată şi doar să gândesc. Oh, şi nu... n-am să gândesc logic. M-am rupt de silogisme, şi asta mi-a fost greu şi dureros, dar azi port chiar cunună de lotuşi pe creştet. Ştiu că-i vei vedea.
Ştiu că dacă nu vii, aşa cum încă n-ai venit, e pentru că eşti foarte departe. Şi eşti asa departe (de mine) pentru că nu te-ai oprit, ca şi mine, vreme bună, din mers. Aştept ca înflorirea lotuşilor mei să-ţi oprească paşii şi să te facă să refaci drumul prin mocirla de-acum lipsită de surprinzător şi dizgraţie şi să înţelegi că uneori, a te întoarce înseamnă a merge înainte, dar spiralat.
Mă bucur de depărtarea asta pentru că ştiu cine eşti atunci când vei fi. Nu voi mai pierde timp să te cunosc, să te construiesc, să te refac şi nici chiar să te iubesc (uneori, a iubi înseamnă a învăţa să iubeşti pierzând timpul cu asta...). Doar am să te trăiesc. Simplu, aşa cum soarele-şi trăieşte ziua şi luna-şi trăieşte noaptea.

vineri, 11 martie 2011

Adica... cum ?! Pot creste flori numai din vorbe?




Nu doar pentru ca suntem in postul Pastelui, cel mai inaltator post prin sacrificiul cu care putem onora unica noastra sursa de si intru viata, pe Dumnezeu, dar si pentru ca de cateva zile bune ma doare ceea ce am vazut in drum spre munca, scriu – manifestand - acest articol, ca si cum mi-as dori sa se intample o mica minune care sa aseze (o)RANDUIALA firii omenesti din nou in primele doua capitole ale Bibliei, atunci cand Dumnezeu L-a facut pe om “dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; a facut barbat si femeie”, atunci cand, dupa o zi de odihna pe care A sfintit-o, “a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie”. 

Asteptam sa respir aer de primavara si ma uitam usor distrata pe strada, in timp ce ma lasam cotropita de ganduri de libertate, de renastere a naturii si-a firii si, firesc, inima-mi era sus. In fiecare dimineata trec pe langa Patriarhia Romana in drum spre munca. In acea dimineata, am vazut ceva care mi s-a parut, initial, o fantasma absurda. M-am uitat mai bine, si era aievea: chiar langa Patriarhie, un panou publicitar imens postat, pe care scria “Stop indoctrinarii religioase in scoli”. Sfidator, obraznic, de neacceptat, si totusi real!

Nu stiu daca am avut intai reactii si apoi ganduri; pana la serviciu am incercat sa inteleg cum e posibil asa ceva, apoi am inteles inca o data, daca mai era nevoie, ce fel de guvernanti avem, cat de adanc e haul religios din oamenii care ne conduc si care-si permit sa puna cuvinte PUBLICITARE pana si pe simpla, frumoasa si naturala indumnezeire a fiintei omenesti. Aidoma unui copil care n-a ajuns la maturitatea perceptiei depline a unui fapt abstract, imi repetam obsesiv “ADICA… CUM ?!” si asta era singura prelungire a oricarui gand. Apoi ma vedeam cumparand o galeata de vopsea alba si pictand pe toata reclama o mare cruce; m-am lovit de ratiune intelegand ca, practic, mi-ar fi imposibil asa ceva. Greu am reusit sa-mi capat linistea necesara unui om care e nevoit sa se concentreze pe ce are de lucrat la munca si, intorcandu-ma spre casa, am fotografiat impertinanta. Am accesat site-ul atasat reclamei si mi-a fost suficient sa citesc cateva aliniate ca sa inteleg cat de vicleana e maniera diavolesca folosita in cuvinte precum “copiii trebuie lasati sa aleaga singuri” sau “au fost cazuri in care copiii au fost traumatizati in scoli de ideea ca Dumnezeu ii va pedepsi aspru” si anume gandita pentru a ne indeparta de la esenta noastra de oameni LIBERI. 

A fost o zi in care m-am simtit otravita in esenta mea de OM! A spune OM, a concepe omul inseamna implicit Dumnezeu!

Copiii vin pe lume curati, dar vin pentru ca initial, Dumnezeu a creat OMUL. Omul nu poate fiinta inafara lui Dumnezeu, e ca si cum te-ai impotrivi radacinii unei flori spunand ca daca o tai si-o pui intr-o glastra, aceasta va avea o viata mai buna la adapost de vant, soare si ploi. Dar floarea a aparut datorita samantei, a radacinii, iar ROSTUL ei e de-a rodi in fruct.

Copiii, asadar, nu numai ca trebuie sa invete din prima zi de viata despre Dumnezeu, dar trebuie sa stie ca manutele lor, in rugaciune, au infinit mai multa putere in a-L pastra pe Dumnezeu in inima noastra, a tuturor. Copiii pot practica cu usurinta, tocmai pentru ca sunt curati, ceea ce un adult ii ofera ca baza teoretica. Adultul, ca om de lume, prins in valtoarea vietii cotidiene isi face din ce in ce mai putin timp pentru vietuirea intru Dumnezeu. Dar este minunat cand un copil, cuminte si simplu, ingenuncheaza seara inainte de culcare si-si spune rugaciunea, cand o face cu cuvintele lui rugandu-L pe Dumnezeu sa-i aduca ceva anume “pentru ca, Doamne-Doamne, mami a zis ca ea nu poate” si sa constati, coplesit de puterea rugaciunii, ca chiar de a doua zi rugaciunea i s-a implinit… Nu o data mi s-a intamplat, personal, cu fetita mea, si sunt sigura ca nu sunt singura! Si erau lucruri realmente imposibil de facut pentru mine!

Dumnezeu nu pedepseste, ci Dumnezeu nu ne lasa sa gresim! Si nu o face pentru El (cam ce nevoie ar avea?!...), o face pentru NOI! Continuam sa perpetuam greseala originara odata izgoniti din Eden incercand sa ne strecuram inapoi spre mijlocul Edenului pentru a mai gusta din fructul oprit, in loc sa ne asumam aceasta greseala, posibil a fi iertata prin botez, in loc sa inaintam… gasindu-ne timpul, locul si implinirea reala pentru a-I recastiga increderea. 

Cand unui om i-ai pierdut increderea, este greu sa i-o recastigi, iar asta se face cu atentie, perseverenta, liniaritate in atitudinea vadit impaciuitoare, cu dragoste neconditionata si deschidere (smerenia nu inseamna umilinta injositoare; smerenia inseamna deschidere). Oare de ce este greu de inteles ca acelasi comportament ne e necesar pentru a-L reintalni pe Dumnezeu? 

Nu stiu cu exactitate ce am “castiga” intalnindu-L pe Dumnezeu, dar stiu sigur ca pierdem (nu pierdem “ceva”, ci PIERDEM – cadem, alunecam) cu fiecare gand meschin in care ni se pare ca, aidoma Evei pacalite si-apoi a lui Adam, putem sa ne luam de piept cu Dumnezeu ca de la egal la egal fara minime perceptii cristice oferind la schimb monede eristice. Folosesc un joc de cuvinte (cristic / eristic) pentru a va ruga sa le cautati in dictionarul nostru, apoi sa cautati si sa vedeti ca toate definitiile pentru “sfant” exprima indumnezeirea. Ar trebui, cumva, sa ne asteptam sa dispara si aceste cuvinte din dictionar… ?!

Spun ca nu stiu ce am castiga intalnindu-L pe Dumnezeu pentru ca drumul spre El e anevoios si oameni de lume fiind, se prea poate sa nu reusim a-L intalni decat in viata de apoi. Si mai stiu ca doar monahii reusesc, cu grele cazne, sa-L intalneasca si chiar ei Il pot pierde, si nu exista suferinta mai cumplita pentru ei… dar asta e o alta discutie, mult mai delicata. Si mai stiu ca am intalnit oameni ingroziti care-mi spuneau ca sunt atei, dar am vazut un licar de Lumina in privire atunci cand le-am spus ca exista o diferenta enorma intre a nu crede in Dumnezeu si a nu-L fi intalnit. Enorma!

In urma cu 8 ani, Dumnezeu mi-a facut cel mai frumos dar: mi l-a scos in cale pe Sfantul Siluan Athonitul printr-o… carte. Apoi au urmat si altele, apoi am studiat Herminia Bisericii Bizantine pentru a fi in stare sa pictez icoana acestui drag sfant mie, apoi a venit pe lume micuta mea Siluana. In timp, am inteles mai multe decat as fi putut banui vreodata. Dar toate astea in timp. Astfel, am invatat de la Sfantul Siluan ce inseamna Predania, adica acea vecinica si neschimbata petrecere a Duhului Sfant in Biserica, iar Sfanta Scriptura nu este decat unul din chipurile ei. 

Am inteles ca traim intr-o perioada a omenirii in care s-au scris deja multe, teribil de multe carti despre religie, si ca ar trebui depasit stadiul indoctrinarii teoretice lasand loc puternicei TRAIRI a frumusetii acestei lumi create de Facator! Si am inteles cat de importanta, necesara precum aerul ne este rugaciunea pentru ca lumea asta sa RAMANA, sa nu piara! Teoretizand, ne folosim mintea, doar mintea. In rugaciune, mintea coboara in inima, iar inima Il pazeste si Il traieste pe Dumnezeu.

Am invatat ce grea ispita este GANDUL, doar gandul! E suficient sa permitem unui gand a incolti, pentru ca acesta sa atraga atentia mintii, iar mintea sa inceapa un dialog placut cu gandul, apoi sa se creeze o legatura intre fiinta noastra si gand, pana se ajunge la un consimtamant activ si, in final, la o robie, nicidecum o asa-zisa si exagerat trambitata libertate a fiintei umane, o robie de patimi care capata deja puterea de a alunga orice piedici din calea infaptuirii… gandului. Iar daca o astfel de robie se repeta, devine deprindere… Rugaciunea insa, asaza mintea in inima.

Am inteles ca a crede ca pe Dumnezeu il putem cuprinde cu gandul, cu mintea, cu cuvinte, cu concepte, cu chipuri este gresit, caci Dumnezeu e mai presus de toate acestea. Iar pentru asta, mintea trebuie ZIDITA! Desigur, in rugaciune.

Rugaciunea inseamna linistea si linistirea mintii. Arhimandritul Sofronie spune foarte frumos si cald: “…intreaga inaintare launtrica a vietii duhovnicesti se leaga in chip organic de constiinta dogmatica. Schimbati ceva in constiinta dogmatica, si neaparat se va schimba intr-o masura corespunzatoare si infatisarea voastra duhovniceasca, si numaidecat si chipul fiintarii voastre duhovnicesti. Si iarasi, abaterea de la adevar in viata duhovniceasca launtrica va inrauri o schimbare in constiinta dogmatica.”

STIU ca Dumnezeu ne-a facut pe noi, si nu noi Il facem pe Dumnezeu! Prin rugaciune putem primi acest dar, topind in noi toate patimile. Dar daca credem ca acest dar (al intelegerii ca Dumnezeu ne-a facut pe noi) este rezultatul unei descoperiri, cadem in ratacire! De aceea, copiii sunt cei care, intai de orice, TREBUIE sa invete rugaciunea! Nu s-o “descopere”, caci pierd colosal de mult timp, dar diavolul este fericit si cand castiga 5 minute din viata unui om. Cate nenorociri se pot intampla in/cu mintea (necoborata in inima) a unui om in 5 minute…!!

Si am mai inteles ca mintea poate naste ratiuni atat de puternice, care devin omului atat de dragi, incat omul ajunge sa se identifice cu ele si se inchide in propria-i sfera din care nu-l mai poate scoate sau ajuta a iesi nicio influenta omeneasca exterioara, iar daca el insusi nu renunta la asa-zisa bogatie conceptuala a acestor ratiuni, omul nu poate ajunge la rugaciunea curata si, in final, la adevarata contemplare a acestei lumi care nu conteneste a ne uimi cu frumusetea si a lui Dumnezeu - Facatorul.

Se spune ca monahii, acesti rugatori ai lumii, sunt stalpii lumii pentru ca ei, detasati de cele lumesti, se roaga pentru omenire. Si se mai spune ca atunci cand rugaciunea monahilor slabeste, in lume devin posibile dezastrele. Traim vremuri in care avem nevoie de PUTERE pentru a ne pastra o farama de liniste sufleteasca necesara insamantarii unei parcele de timp, de cateva minute macar, in fiecare zi, in care sa ne petrecem fiinta in Dumnezeu. 

Sunt catolica, nu reusesc sa fiu o buna practicanta a vietii duhovnicesti, dar tot ce va scriu va scriu cu durere pe de o parte, cu bucurie pe de alta parte, si cu tot sufletul.

Va rog, pentru a nu distruge ceea ce mai poate fi salvat in omenire, sa intelegeti ca poza din reclama “Stop indoctrinarii religioase” prezinta un banal ursulet de plus facut de om din material, pe care, in mod brutal a fost asezata o Biblie ca parand mare si grea; niciodata insa, nu veti putea vedea o poza pentru aceeasi reclama cu un prunc dragalas, nascut prin marea bunatate a lui Dumnezeu, a carui mama ii picura duios dragostea de Dumnezeu prin semnul crucii, prin soptirea unei rugaciuni, prin dorinta permanenta ca puiul ei sa-si pastreze candoarea, si nu prin concepte controversate. De ce sa ne lasam amagiti de o imagine anume creata de minti diabolice pentru a ne rataci sufleteste?

Sunt mama, si vreau ca copilul meu sa-L intalneasca pe Dumnezeu in sufletul lui, nu sa-L “descopere” stiintific! Iar pana la varsta scolarizarii, copilul meu va stii deja, din propriile sale experiente care i-au intarit credinta, ca Dumnezeu il ajuta sa ramana pe o singura cale, unica omenirii si Lui! 

…habar n-aveti cat mi-as dori sa cumpar o galeata cu vopsea alba si sa vopsesc o cruce mare, alba, pe acel monstrous panou publicitar!